Sf. Serafim de Sarov

Sf. Vasile cel Mare

Acest intre Sfinti, Parintele nostru Vasilie cel Mare a trait intre anii 330-379, in vremea Sfantului si marelui imparat Constantin si, pana in zilele imparatului Valens, cel cazut in ratacirea lui Arie. S-a nascut in Cezareea Capadochiei, din parinti dreptcredinciosi si instariti, Emilia si Vasilie, tatal sau fiind un luminat dascal in cetate.

Iubitor de invatatura si inzestrat pentru carte, Sfantul Vasilie si-a imbogatit mintea cercetand, rand pe rand, scolile din orasul sau Cezareea, apoi din Bizant, mergand pana si la Atena, cea mai inalta scoala din timpul sau, unde a intalnit pe Sfantul Grigorie de Nazians, cu care a legat o stransa si sfanta prietenie.

A fost inaltat la scaunul de Arhiepiscop al Cezareei in anul 370, in vremuri grele pentru Biserica, cand ereticii lui Arie si Macedonie izbutisera sa aiba de partea lor pe insusi imparatul Valens. Sfantul Vasilie a dus o lupta apriga, cu scrisul si cuvantul, luminand crestinatatea si aparand dogma Sfintei Treimi. Si-a atras mania imparatului si a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apararea acestei dogme de capetenie a crestinatatii.

Sfantul Vasilie a indreptat si unele lipsuri ale monahismului din timpul sau, chemandu-i pe moanahi sa se nevoiasca nu numai in folosul mantuirii persoanale, ci si in folosul aproapelui. Este cel dintai ierarh care a intemeiat, pe langa Biserica, azile si spitale, in ajutorul celor saraci si neputinciosi, indemnand pe cei insatariti sa foloseasca avutiile lor, ajutand pe cei nevoiasi si lipsiti.

S-a mutat catre Domnul la varsta de 50 de ani, in ziua de 1 ianuarie, plans de credinciosi si de necredinciosi, care-l iubeau si-l cinsteau pentru bunatatea si intelepciunea lui. Cei zece ani ca arhiepiscop in Cezareea Capadochiei i-au fost deajuns, pentru ca el sa intre in istorie cu numele de Sfantul Vasile cel Mare. Pentru rugaciunile lui, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

La colindat

Despre semnificaţia colindului

Ca in fiecare an in apropierea sarbatorii Nasterii Domnului, colindatorii vin sa ne aduca vestea cea buna a ivirii zorilor mantuirii noastre.

Nasterea Domnului nu reprezinta o simpla comemorare a unui eveniment istoric remarcabil care a influentat decisiv istoria intregii omenirii, ci un praznic dumnezeiesc, la care fiecare este chemat sa se intalneasca personal cu Hristos. Intre colindatori, care se intalnesc si petrec umbland impreuna cu Domnul, si gazdele care ii primesc in casa pe acesti frati mai mici ai Mantuitorului, se creeaza o legatura intensa.
Primirea harului este scopul oricarui crestin, dupa cum ne invata Sf. Serafim de Sarov, iar conditia esentiala pentru a ne invrednici de acest dar dumnezeiesc este smerenia: “În inima robului / Domnu-Şi face ieslea Lui / În noaptea Crăciunului.“
„Omul trebuie sa profite de aceasta sansa pe care i-o ofera venirea lui Hristos in trup pe pamant. De aceea, dupa colindat colindatorii fac adesea aceasta urare: <>”.
Una dintre sansele de a regasi adevarata simtire a sarbatorii Nasterii Domnului este sa ne folosim duhovniceste de aceasta dreapta-traditie prin care putem, sprijinindu-ne de inaintasii nostri - tarani neinvatati, dar credinciosi, sau marturisitori cu stiinta de carte -, sa ne adancim in taina cunoasterii lui Dumnezeu. Sa Il primim pe Hristos in inimile noastre ca intr-un salas sarac si darapanat, insetand dupa apa Sa cea vie, si imbogatindu-ne cu harul de sus sa strabatem straini aceasta pustie, infrumusetand-o cu toata darea cea buna si cu nadejdea bunatatilor viitoare ale Domnului, carora sa ne invrednicim a ne face partasi si a le pregusta inca din viata aceasta.

Împodobirea bradului

Cuvant al Sf Ioan de Kronstadt

Viata inimii este dragostea, iar moarte a inimii sunt înrairea si vrajmasia împotriva fratilor. Domnul pentru aceea ne tine pe pamânt, ca sa ne patrundem inimile noastre întru totul de dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele. Aceasta asteapta El de la fiecare dintre noi. Acesta este scopul existentei lumii. (Sfântul Ioan de Kronstadt)

Împreună de Sf. Nicolae - colaci, cozonaci, nuci si ceai

MINUNAT! Sf. Ioan Gura de Aur - Despre dragoste si prietenie

Dumnezeu cel iubitor de oameni, iubiţilor, voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta a pus în raporturile dintre oameni o lege atât de constrângătoare, încât fiecare om, pentru folosul lui propriu să aibă nevoie de ajutorul altuia. Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este lui de ajuns, căci dacă ar face aşa şi-ar primejdui şi existenta sa şi pe a celorlalţi. De asemeni şi ostaşul nu se expune pericolelor războiului ca sa se salveze numai pe el şi pe ai lui, ci ca să dea siguranţă şi linişte şi tării sale.

La fel şi negustorul nu aduce numai atâta marfă cât îi este lui de ajuns, ci şi pentru mulţi alţii. Dacă n-ar fi pus Dumnezeu între oameni legea de a avea fiecare nevoie de ajutorul altuia, în adevăr oamenii n-ar urmări deloc folosul celor din jurul lor; dar pentru aceasta Dumnezeu a înlănţuit în aşa fel lucrurile ca nimeni să nu poată ajunge la folosul său până ce mai întâi n-a contribuit la folosul celorlalţi. Nici chiar să ne mântuim nu-i cu putinţă dacă nu avem această dragoste unii fată de alţii. Mai mult : chiar dacă ai ajunge la cea mai înaltă concepţie despre viată, dar dacă nu te-ai îngriji de cei pierduţi, nu vei dobândi nici o îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.

„Chiar daca mi-as îmrpărţi averea mea şi mi-aş da trupul meu să-l ardă, spune dumnezeescul Apostol, dar dragoste nu am, nici un folos nu am” (I Corinteni, XIII, 3).

Dacă vrei să afli ce armă preţioasă este dragostea pentru fraţi, — chiar dacă ei ar fi necredincioşi — şi purtarea liniştită, blândă şi omenoasă, ascultă ce spune acelaşi fericit apostol Pavel, atunci când a fost dus spre a fi judecat de un judecător necredincios : „Mă socotesc fericit că am să fiu judecat de tine!” (Faptele Apostolilor, XXVI, 2).

Pavel n-a spus aceste cuvinte ca să-l linguşească — ferească Dumnezeu ! — ci a voit să-l câştige prin bunătatea sa. De aceea în parte l-a şi câştigat: cel care mai nainte era, socotit ca osândit, a atras de partea sa pe judecător ; iar acesta, fiind doborît, mărturiseşte în faţa tuturor cu strălucită voce biruinţa zicând : „Aproape că m-ai convins ca să ma fac creştin!” Şi iată ce răspunde Pavel : „M-aş ruga să ajungi ceea ce sânt eu,nu numai tu, dar şi toţi cei de faţă” (Faptele Apostolilor, XXVI, 28, 29).

Vom fi oare vrednici de iertare, când Pavel ne cere să avem în treburile noastre atâta tact, dar noi nu ne dăm nici cea mai mică osteneala? Nu socoti că este lucru ruşinos faptul că avem nevoie de alţii! Aceasta este opera nespusei înţelepciuni a lui Dumnezeu! Cu toate că avem nevoie unii de alţii, totuşi nici imperativul acestei nevoi nu ne face să ne purtăm cu prietenie între noi. Dar n-am fi oare nişte fiare sălbatece, dacă n-am avea nevoie de nimeni pentru treburile noastre? Dumnezeu a făcut cu sila şi cu forţa să depindem unul de altul şi în fiecare zi trebuinţele noastre vin în atingere cu trebuinţele altora. Dacă Dumnezeu ar ridica şi acest frâu, cine ar mai voi oare să-şi iubească aproapele aşa de repede ?

Pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat o singura făclie : soarele ; a întins un singur acoperământ : cerul ; ne-a dat o singură masă : pământul. N-a dăruit bogatului mai mult si ceva mai de preţ, iar săracului mai puţin şi ceva de mai mică valoare. Asta pentru ca unirea unora cu alţii să fie puternica şi de nedesfăcut şi pentru ca să nu poată zice cineva : Cutare nu-mi este prieten, nici rudă, nici vecin şi nu mă leagă nimic de el. Pentru ce să am vreo legătură cu el ? Pentru ce să vorbesc cu el?

Dar nu este aşa! Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un mădular n-ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs : Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n-ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s-a născut pe acelaş pământ.

Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie ; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm cari sânt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii. Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de ghiaţă : „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-1 atragi spre tine.

Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei cari nu ne arată dragoste. Atunci este rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubeasca. Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei cari nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai ma¬re răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem aceasta când este vorba de dragoste.

Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !”

Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceea ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult ! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.

Dacă nu ştii să te porţi bine cu fratele tău, cum vei putea să te porţi bine cu un străin ? Dacă nu ştii să-ţi cârmuieşti bine mădularul tău propriu, cum vei putea să atragi spre tine pe unul din afara ta şi să te uneşti cu el ? Vrei ca sa nu auzi vorbindu-se de rău de tine ? Nu vorbi nici tu de rău pe alţii ! Doreşti sa fii lăudat ? Laudă şi tu! Vrei să fii miluit? Milueşte şi tu ! Vrei să fii iertat ? Iartă şi tu ! Vrei să nu ţi se ia bunurile tale? Nu răpi nici tu pe ale altora ! Aşa să ne purtam cu cei din jurul nostru, cum dorim sa se poarte şi ei cu noi !

După cum sufletul fără trup şi trupul fără suflet nu formează omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste faţă de Dumnezeu dacă nu este însoţită de dragostea faţă de aproapele.

Vrei să ajuţi pe cineva? Nu te împiedec! Fă-o însă fără să păgubeşti sau să superi pe altul! Ne-au fost daţi învăţători nu ca sa ne războim unii cu alţii, ci ca să ne unim unii cu alţii.

Pentru ce eşti singur? Pentru ce nu-ţi faci mulţi prieteni? Pentru ce nu te faci creatorul dragostei? Pentru ce nu te faci izvoditorul prieteniei, cea mai mare laudă a virtuţii?

Dupa cum cei cari sunt rai, printr-o tacita intelegere supără mai mult pe Dumnezeu, tot astfel cei cari trăesc în unire si prietenie sunt buni si bucura mai mult pe Dumnezeu.

Nu te uni cu cei mulţi la rău ! Inainte de a-ţi construi case, înainte de a-ţi procura alte lucruri, fă-ţi prieteni ! Dacă făcătorul de pace este fiu al lui Dumnezeu, cu cât mai mult este fiu al lui Dumnezeu cel care face prieteni ! Dacă se chiamă fiu al lui Dumnezeu cel care împacă numai pe alţii, de ce numire nu este vrednic cel care face prieteni pe cei împăcaţi?

Căci dacă diavolul ne porunceşte tuturor ca să ajungem vrăjmaşi unii altora, Dumnezeu dimpotrivă ne porunceşte să ne iubim şi să fim prieteni. Diavolul, lipindu-ne inima de lut şi de construcţii de cărămidă, adică de bogăţie, nu ne lasă să răsuflăm puţin nici noaptea. Dumnezeu, însă, ne izbăveşte de această grija zadarnică şi inutilă şi ne porunceşte să ne adunăm comori în ceruri.

Sa nu ne adunăm aceste comori nedreptăţind pe alţii, ci din propriile noastre fapte bune. Mai mult : diavolul, după ce ne-a dat o mulţime de chinuri şi suferinţe, nu numai că nu poate să ajute cu ceva celor dintre noi munciţi în iad, cari sufăr cumplit din pricina călcării legii lui Dumnezeu, dar mai şi măreşte flacăra.

Dumnezeu, însă, care ne-a poruncit să dăm un pahar cu apa rece celui insetat, nu lasa sa pierdem nici chiar răsplata unei asemenea fapte neînsemnate, ci ne plăteşte cu multă bogăţie. Nu este oare cea mai mare nebunie să nu iubim stăpânirea lui Dumnezeu, atât de dulce şi plină de atâtea bunătăţi şi să slujim neplăcutului şi crudului tiran, diavolul, care nu poate nici aici, nici dincolo să fie de folos celor cari asculta de îndemnurile lui ?

Să nu fiţi nemulţumiţi de cuvintele pe care am să vi le spun ! Eu numesc prieten al meu nu numai pe cel care mă lauda, ci si pe cel care mă mustră pentru a-mi îndrepta greşalele mele. Mai cu seamă acesta din urmă mi se pare că este prieten al meu şi că mă iubeşte. Nu ţi-i deloc prieten, în adevăr, acela care laudă toate faptele tale fără deosebire şi pe cele bune şi pe cele rele.

Unul ca acesta nu ţi-i prieten, ci un înşelător şi un făţarnic.

Acela ţi-e prieten şi om cu dragoste şi grijă de tine, care te laudă când ai săvârşit o fapta buna si te mustră când ai păcătuit cu ceva. Pe duşman nu-l primesc nici când mă laudă ; prietenului, însă, îi dau dreptate şi când mă mustră. Vrăjmaşul, chiar dacă mă iubeşte, îmi este neplăcut : prietenul, chiar dacă mă răneşte, îmi face plăcere. „Mai vrednice de credinţă, zice Scriptura, sant ranele pretenului decat sarutările de bună voie ale duşmanului” (Proverbe, XXVII, 6).

In adevăr, prietenul, chiar daca te-ar mustra pe drept sau pe nedrept nu te jigneşte, pentru ca o face cu dorinţa de a te îndrepta. Vrăjmaşul, însă, chiar dacă te-ar mustra pe bună dreptate, nu o face ca să te îndrepte, ci se sileşte să te dojenească mai mult spre a te face de râs.

Astfel, iubiţilor, nimic nu se poate asemăna cu unirea şi dragostea. Unde este dragoste şi unire unul nu este singur, ci împreună cu mulţi alţii. Căci dacă sânt doi oameni sau zece uniţi într-un singur suflet prin dragoste, unul din aceştia nu mai este unul, ci fiecare din ei devine doi sau zece ; vei găsi în cei zece pe unul si in cel unul pe zece.

Daca ar fi un duşman, care să atace pe unul din ei, duşmanul îl atacă ca şi cum ar ataca zece şi astfel duşmanul este răpus. Dacă a sărăcit unul din ei, totuşi nu este sărac, căci sărăcia este umbrita în cea mai mare parte. Fiecare din ei are douăzeci de mâini, douăzeci de ochi, tot atâtea picioare şi fiecare are zece suflete. Aceasta pentru ca fiecare lucrează nu numai treburile lui, ci şi pe ale celorlalţi. Şi chiar dacă ar fi o sută de persoane, acelaşi lucru s-ar întâmpla. Asta poate să se întâmple ori unde : şi în Persia şi în Roma.

Ceea ce nu poate săvârşi firea, aceea are putere s-o indeplineasca puterea dragostei.

Gandeste-te iarăşi cât de mult ar creşte puterea ta dacă ai avea o mie sau două mii de prieteni? Lucru minunat este acesta că din unul se fac o mie. Dacă dragostea este un bine atât de mare pentru ce nu căutăm să dobândim această putere a dragostei, pentru ce nu ne punem pe noi înşine în siguranţă ?

Pentru ce mărginim dragostea noastră la unul sau la doi? Chiar dacă va fi sărac cel care are prieteni, totuşi este mai bogat decât cei bogaţi, căci ceea ce nu îndrăzneşte să spună pentru el însuşi aceea o va spune in locul său prietenul, şi ceea ce nu poate să dăruiască el, o va dărui prin altul. Unul ca acesta, păzit de aţâţi şutaşi, nu poate să pătimească ceva rău.

Nu sânt atât de sinceri şi atât de credincioşi ca ei nici paznicii împăratului. Aceştia păzesc pe împărat de frică şi de nevoie; ceilalţi din dragoste şi din bunăvoinţă. Mai mult : împăratul se teme de paznicii săi, pe când celălalt are mai multă încredere în ei decât în el însuşi.

Şi altfel : Care zid este atât de puternic şi atât de întărit prin legătura perfectă a pietrelor trainice din care e construit, încât să reziste atacurilor vrăjmaşilor ca ceata celor cari se iubesc -unii pe alţii şi cari sânt strânşi într-o singură unire ?

Atacurile diavolului le resping ; si pe bună dreptate. Căci cei cari se orânduesc în ordine de luptă contra diavolului sânt de neînvins de uneltirile lui şi înalţă trofeele strălucitoare ale dragostei. Sânt ca şi o liră. După cum coardele lirei sânt multe, dar dau o singură melodie şi scot o cântare plăcută, tot astfel şi cei cari sânt strânşi într-un gând dau drumul cântării melodioase a dragostei. Nimic nu poate să fie mai dulce decât dragostea!

Ce nu poate să facă un prieten sincer ? Cât de multă plăcere nu face ? Cât de mult folos nu dă ? Cât de multă siguranţă nu procură ? Nu se poate compara un prieten adevărat nici cu nenumărate comori !

Si după cum corpurile cele strălucitoare îşi răspândesc frumuseţea lor şi asupra locurilor învecinate, tot astfel şi prietenii îşi lasă binefacerile dragostei lor în toate locurile pe unde se duc. Este mai bine să mergi prin întunerec decât să fii fără prieteni.

Trupul nu este atât de mult consumat de friguri cât sânt sufletele consumate de lipsa prietenilor.

Atât de mare este dorinţa arzătoare a dragostei, încât pe cei ce-i iubim, cu toate că nu sânt de faţă, ci absenţi, îi avem în minte în fiecare zi. Inima celui care iubeşte lasă la o parte toate treburile numai ca să se unească cu cel dorit.

Dacă cineva vede pe prietenul iubit, dar mai bine zis dacă-şi aminteşte de el îndată îi tresare inima, fata i se luminează, le suportă pe toate cu uşurinţă, căci se bucură amintindu-şi de prietenul iubit.

Va simţi oare vreo durere sau se va teme de ceva înfricoşător şi primejdios cel care are in minte şi-şi aminteşte de cel care s-a învrednicit să ne iubească cu adevărat, de Hristos ?

Nicidecum ! Căci dacă toţi se tem de noi când sântem iubiţi de oameni de seamă, cu cât mai mult când sântem iubiţi de Dumnezeu. Să nu cruţăm nimic pentru această dragoste de Dumnezeu, chiar dacă ar trebui să ne dăm averile noastre, trupurile noastre şi chiar sufletul nostru!

Nu este de ajuns să spunem prin cuvinte că iubim, ci trebue să facem dovada si prin fapte.

Hristos nu şi-a arătat dragostea sa faţă de noi numai prin vorbe, ci şi prin fapte. Un servitor din casele cele mari, care se îngrijeşte de averea stăpânilor cum se îngrijeşte de bunurile sale proprii, nu-şi face bunurile sale bunuri ale stăpânilor, ci din contra averea stăpânilor este averea sa şi se foloseşte de averea lor ca de a sa ; pentru asta multe din slugile celelalte se tem mai degrabă de el decât de stăpâni.

Prin faptul că şi-a dispreţuit bunurile sale, nu le-a dispreţuit, ci a câştigat mai mult. Cu cât mai mult va câştiga cineva când se va purta aşa în lucrurile cele duhovniceşti?

Prin urmare să nu ne îngrijim de cele ale noastre, ca să ne îngrijim de ele ! Mai mult chiar să le dispreţuim ca să le câştigăm ! Dacă noi le vom dispreţul se va îngriji Dumnezeu de ele ; dar dacă ne îngrijim noi de ele le va dispreţui Dumnezeu.

Dacă cineva ar dori să afle cum trebue să iubească cu adevărat, şi dacă ar dori să cunoască puterea dragostei, să alerge la fericitul Pavel, maestrul dragostei.

Pavel îl va învăţa cât de mare este durerea şi de câtă tărie sufletească are nevoie cel care trebue să îndure despărţirea de un prieten adevărat. Căci acesta, care şi-a desbrăcat trupul, care şi-a lepădat corpul şi a umblat în toată lumea aproape cu sufletul gol, care a alungat din mintea sa orice patimă şi a ajuns imitator al apatiei puterilor netrupeşti, a suportat cu uşurinţă toate suferinţele, ca şi cum ar fi suferit aceasta într-un trup străin : întemniţările, lanţurile, arestările, biciuirile, ameninţările, moartea şi tot felul de chinuri; dar când s-a despărţit de dânsul un suflet iubit, s-a supărat şi s-a turburat nespus de mult, pentru că deşi se aştepta să-şi vadă prietenul iubit nu l-a găsit; pentru aceea a şi plecat îndată din oraş.

— Pentru ce faci aceasta, Pavele ? Ai fost legat de lemn, ai fost închis în temniţă, ti s-au dat lovituri de bice, de pe spatele tău a curs sânge ; ai învăţat pe alţii taina credinţei, ai botezat, ai adus jertfe şi n-ai dispreţuit pe niciunul care voia să se mântuiască ! Pentru ce când ai venit în Troada ai şi plecat îndată din ea, cu toate că ai găsit acolo ţarina desţelenită şi lucrată, gata să primească seminţele învăţăturii ? Pentru ce ai aruncat din mâni atât de mare câştig?

— Da, răspunde apostolul Pavel, am plecat, pentru că absenţa lui Titu m-a doborît din pricina tristeţei ; sufletul meu a fost turburat foarte mult. Atât de mult m-a doborît durerea şi aşa m-a biruit, încât m-a silit să plec.

Ai văzut cât este de mare durerea pricinuită de despărţirea prietenului iubit ? Ai văzut ce lucru jalnic si plin de amărăciune este? Ai văzut ce suflet nobil şi viteaz trebue să ai ca să suporţi această despărţire ? Pentru cei cari-si iubesc prietenii nu le este deajuns ca să fie legaţi sufleteşte cu ei şi nici nu-i mângâie atât de mult aceasta ; din contra au nevoie de prezenţa lor trupească, iar dacă aceasta nu-i cu putinţă, mare parte din bucuria lor se pierde.

Vai! cât de inflăcâratâ este dorinta dragostei! Pavel cel neînfricat în faţa focului, cel tare ca oţelul, cel neclintit, cel neînduplecat, cel care a spus : „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau foamea sau prigoana sau golătatea sau primejdia sau sabia?” (Romani, VIII, 35) ; Pavel, care s-a împotrivit pământului şi mării, care şi-a bătut joc de porţile cele de oţel ale morţii, el, când a văzut lacrimile unor prieteni ai săi, atât de mult a lăcrămat şi i s-a sfâşiat inima, încât n-a mai putut să-şi ascundă suferinţa, ci a spus îndată : „Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima?” (Faptete Apostolilor, XXI, , 13).

Ce minune ! Adâncul apelor nu i-a sfâşiat inima şi totuşi câteva lacrămi i-au sfâşiat-o şi i-au rupt-o ! „Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima !”

— Spune-mi, Pavele, pentru ce vorbeşti aşa? Au avut atâta putere lacrimile ca să-ţi sdrobească sufletul tău de oţel ?
— Da, răspunde Pavel, căci este mare puterea dragostei. Ea mă birue şi mă stăpâneşte. Tuturor pot să mă împotrivesc în afară de dragoste.

Cine n-ar fi surprins, cine nu s-ar mira de aceste cuvinte? Dar mai bine cine n-ar fi surprins şi nu s-ar fi minunat după vrednicie de acest suflet curajos şi ceresc, care, deşi întemniţat, a scris Filipenilor aflaţi atât de departe de el ? Cred că ştiţi cu toţii ce depărtare este de la Roma până în Macedonia !

Cu toate acestea nici lungimea drumului, nici durata ţinutului, nici mulţimea grijilor, nici primejdia, nici suferinţele neîncetate, în sfârşit niciuna, nici alta, nu i-au scos din suflet dragostea şi amintirea ucenicilor săi, ci-i avea pe toţi în mintea sa.

Mainile sale nu-i erau atât de strâns legate de lanţuri pe cât de strâns era legat şi ţintuit sufletul lui de dorul ucenicilor. Şi după cum un împărat dimineaţa se suie pe tronul său şi în timp ce stă în palatul împărătesc primeşte îndată de pretutindeni nenumărate scrisori, tot astfel şi acela, stând în temniţă ca într-un palat împărătesc, primea cu mult mai multe scrisori şi trimitea necontenit creştinilor din diferite părţi, cari cereau de la sufletul său înţelept lămuriri asupra tuturor problemelor ce-i interesau. El cârmuia cu atât mai multe treburi decât împăratul cu cât i s-a încredinţat o conducere mai mare.

Atât de mare este puterea dragostei încât ea îmbrăţişează, uneşte strâns şi leagă nu numai pe cei cari stau de fată, cari sânt alături de noi şi îi vedem, ci chiar pe cei cari sânt departe. Şi n-ar putea să taie sau să întrerupă această prietenie, săpată adânc în suflet, nici trecerea de vreme îndelungată, nici lungimea drumului şi nici o alta pricină la fel cu acestea.

Asa trebuie să ne arătăm dragostea noastră faţă de cel pe care il iubim, incat dacă e cu putinta, nimic sa nu ne împiedice de a ne da viaţa pentru el. Un prieten adevărat este, vrednic de această jertfă !

Un prieten când vede pe prietenul său iubit se bucură şi este cuprins de veselie, îl îmbraţişează cu o imbratisare pricinuitoare de bucurie sufleteasca nespusă. Chiar când îşi aminteşte de el ii tresare inima şi se întraripează ; nu se simte sătul nici chiar dacă îl vede în fiecare zi. Nimic nu este al lui care să nu fie şi al aceluia.

Cele pe care le cere de la Dumnezeu în rugăciunea sa pentru el, pe acelea le cere şi pentru prietenul său. Cunosc pe cineva, care rugându-se sfinţilor pentru prietenul său, îi ruga ca mai întâi să facă rugăciuni către Dumnezeu pentru prietenul său si după aceea pentru el. Cunosc şi pe Pavel, care-şi da sufletul cu plăcere, deşi nu era rugat s-o facă, şi prefera să meargă în gheenă pentru prietenii lui.

Trebuie să iubim cu o pasiune atât de arzătoare, încât să nu ni se pară ca prietenul ni-i dator, ci că noi îi sântem dator lui chiar când el ni-i dator nouă.

Cel care iubeste nu vrea numai să poruncească, ci să i se porunceasca. Se bucură mai mult când i se porunceşte decât când porunceşte.

Cel care iubeşte preferă să facă bine celui iubit decât să primească să i se facă bine. Vrea mai bine să aibă pe prietenul său dator decât să datoreze el aceluia.

Cel care iubeşte vrea să facă bine cu adevărat prietenului sau şi nu în aparenţa ; vrea să facă ei început binefacerii şi nu vrea sa fie începătorul binefacerii de ochii lumii numai. Când spun aceste cuvinte să nu vă gândiţi la prietenii obişnuiţi, cei cari iau parte la mesele noastre şi ne sânt prieteni numai cu numele ! Dacă cineva are un prieten, aşa cum l-am descris eu, va înţelege cuvintele mele cu uşurinţă.

Prietenul este mai plăcut decât viata aceasta pământească.

Mulţi oameni, după moartea prietenilor lor se rugau să nu mai trăiască.

Cu adevărat prietenul este mai dorit decât însăşi lumina.

Este mai bine pentru noi să se stingă soarele decât sa fim lipsiţi de prieteni.

Mulţi oameni, cu toate că văd soarele, trăiesc în întunerec; dar cei cari au mulţi prieteni nu vor avea niciodată vreo supărare.

Totuşi dacă prietenia cuiva te vătăma sufleteşte, îndepărtează de la tine acea prietenie. Căci dacă noi tăiem de multe ori unele din mădularele noastre când nu se mai pot vindeca şi când îmbolnăvesc şi pe celelalte, cu cât mai mult trebuie să facem aceasta când este vorba de sănătatea sufletului nostru !

Nu-i nimic atât de vătămător ca o tovărăşie rea. Ceea ce nu poate face necesitatea, aceea o face adeseori prietenia fie spre vătămarea noastră, fie spre folosul nostru.

Cel care se împrieteneşte cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten cu imparatul.

Este cu mult mai buna ura ce o suferim din partea oamenilor pentru Hristos, decât dragostea ce ne-o arata ei pentru Hristos.

Şi pe bună dreptate, căci atunci când sântem iubiţi din pricina lui Dumneze noi sântem datori lui Dumnezeu cu cinstea ce ni se dă ; dar când sântem urîţi pentru numele lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne este dator nouă cu cinste.

Aşadar toţi cei cari nu dispreţuim pentru Hristos avuţiile, dar mai bine spus nu pentru Hristos, ci pentru binele nostru, să ne cutremurăm când ne gândim la dragostea lui Pavel pentru Hristos.

Pavel nu iubea pe Hristos din pricina faptelor lui Hristos, ci iubea faptele lui din pricina lui Hristos; numai de un singur lucru se temea: să nu cada din dragostea către Hristos.

Se temea mai mult de aceasta decât de gheenă, după cum rămânerea în dragostea către Hristos era pentru Pavel mai dorită decât împărăţia cerurilor.

Aşadar când Pavel pentru dragostea către Dumnezeu acceptă să cadă şi în gheenă şi să cadă şi din împărăţia cerurilor, dacă i-ar fi propus cineva pe acestea, două, iar noi nu dispreţuim nici viaţa prezenţă, sântem oare vrednici să ne atingem de încălţămintea lui, odată ce sântem atât de departe de măreţia sa ? Pentru aceasta şi Hristos spunea ; „Cel care-şi va pierde sufletul pentru mine il va afla” (Matei, XVI, 26) şi : „Cel care mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Matei, X, 32). Măreaţă este îndeplinirea unei asemenea fapte şi depăşeşte aproape firea omenească.

Iar pe aceasta o cunosc bine cei învredniciţi de cununile muceniciei. Nici un cuvânt omenesc nu va putea să o descrie. Săvârşirea ei este fapta unui suflet curajos şi este peste măsură de minunată. Cu toate acestea, Pavel a spus că o asemenea faptă minunată fără dragoste nu foloseşte la nimic, chiar dacă ar fi unită cu sărăcia.

Voi încerca să arăt pentru ce Pavel a vorbit aşa. Dar mai întâi să cercetăm cum poate să nu aibă dragoste cel care-şi împarte averile sale. Cel care este gata să-şi dea trupul să-l ardă şi probabil şi cel care are harurile profeţiei şi ale vorbirii în limbi, este cu putinţă să nu i¬bească, dar cum este cu putinţă să nu iubească cel care, nu numai că-şi dă averile sale dar le şi împarte ? Ce putem dar spune ?

Sau că a presupus ca existent ceea ce nu exista, lucru pe care Pavel obişnuieşte să-l facă când vrea să înfăţişeze ceva în chip hiperbolic. Spre exemplu, scriind Galatenilor zice : „Dacă noi sau înger din cer v-ar binevesti altceva decât ceea ce aţi primit, anatema să fie!” (I, 8). S-a exprimat aşa cu toate că nici el şi nici un înger n-avea să facă aceasta, ci, ca să exagereze oarecum lucrurile, a afirmat ceva care n-are să se întâmple de loc în viitor.

Un alt exemplu din Epistola către Romani, unde spune : „Nici îngerii, nici începatoriile, nici puterile nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Hristos” (VIII, 38—39). Pavel n-a vrut să spună prin aceste cuvinte că îngerii aveau să facă aceasta, ci si aici presupune ceea ce nu poate să fie ca ceva existent. Tot astfel şi în cuvintele : „Nici o altă făptură oarecare” (VIII, 39), cu toate că nu mai există o altă făptură, odată ce a cuprins prin cuvintele „cele de sus şi cele de jos” toate făpturile.

Si în aceste cuvinte presupune ceea ce nu există, ca să arate cât de mare este dragostea lui pentru Hristos. Acelaşi lucru îl face şi când spune că „Chiar dacă cineva ar da totul, dar dragoste nu are, nimic nu foloseşte” (I Corinteni, XIII, 3).

Prin aceste cuvinte Pavel a putut să spună ceea ce am susţinut mai sus sau vrea sa urnească strâns pe cei cari dau cu cei cari primesc şi să nu dea fără să însoţească datul de o mişcare sufletească, ci sa aibă milă, să se plece, să se îndure si să sufere împreună cu cei ce sânt în nevoi.

Pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat poruncă să facem milostenie.

Dumnezeu putea negreşit să hrănească pe saraci si fara ajutorul nostru, dar a poruncit ca noi sa-l hranim, ca sa ne unească prin legătura dragostei si sa ne încălzim unii pe altii.

De aceea şi în altă parte spune : „Este mai bun un cuvânt bun decât datul” (Inţelepciunea lui Sirah, XVIII, 16); şi : Oare nu este mai bun cuvântul decât darea cea bună?” (Ibidem, 17). Apoi însuşi spune : „Milă doresc şi nu jertfă” (Osea, VI, 6).

Prin urmare Dumnezeu a legiuit aceasta pentru că este firesc ca cei cari sânt în necazuri să iubească pe cei cari le fac bine şi să fie mai apropiaţi de binefăcătorii lor, dând naştere astfel legăturii dragostei.

Şi ca să cunoaşteţi cât de mare este dragostea să o descriem prin cuvânt, odată ce nu o vedem apărând în viaţă şi să ne gândim cât bine nu s-ar face pe pământ dacă dragostea s-ar revărsa din belşug pretutindenea. Dacă ar fi dragoste n-ar mai fi nevoie de legi, nici de închisori, nici de pedepse, nici de condamnări si de nimic altceva de felul acestora.

Dacă toţi ar iubi şi ar fi iubiţi, n-ar mai fi nedreptăţit nimeni, s-ar indepărta şi uciderile şi luptele şi războaiele şi revoluţiile şi răpirile şi toate relele ; nu i s-ar mai cunoaşte nici numele păcatului. Minunile n-ar fi în stare să săvârşească acest lucru, ci ar îngâmfa şi ar sădi în sufletul celor cari nu sânt destul de atenţi asupra lor dorinţa spre slavă deşartă.

Faptul minunat al dragostei este următorul: pe când toate celelalte fapte bune sânt însoţite de păcate — spre exemplu : săracul este adeseori semeţ, cel care are darul vorbirii boleşte de dorinţa de a fi slăvit; cel smerit de multe ori în conştiinţa sa este un îngâmfat — dragostea este lipsită de toată această întinăciune.

In adevar nimeni nu poate să se poarte vreodată cu trufie faţa de cel pe care-l iubeşte.

Un astfel de om va locui pe pamânt ca în cer, se va bucura pretutindeni de linişte şi-şi va împleti nenumărate cununi.

Un astfel de om îşi va păstra sufletul nepătat de invidie, de mânie, de răutate, de îngâmfare, de slava deşartă, de pofte urîte, de dragoste neîngăduită şi de orice boală sufletească.

Şi după cum altcineva nu poate din pricina dragostei să-i facă rău, tot astfel nici el celor din jurul său.

Un om ca acesta cand merge pe pamant va fi însoţit de Arhanghelul Gavriil.

Aşa este un om care iubeşte. Cel care face minuni, însă, şi cel care are o cunoştinţă desăvârşită, dacă nu are dragoste nu va folosi mult, chiar dacă ar învia nenumăraţi morţi, deoarece este despărţit de toţi ceilalţi şi nu sufera ca să se amestece cu niciunul din oameni.

Pentru aceasta şi Hristos a lăsat ca semn al dragostei adevărate iubirea de aproapele. „Dacă mă iubeşti, Petre, zice Domnul, mai mult decât aceştia, paşte oile mele!” (Ioan, XXI, 17). Ai văzut că , şi aici Hristos a lăsat să se înţeleagă că dragostea este superioară muceniciei?

Să vă dau un exemplu : Dacă cineva ar avea un copil iubit, încât şi-ar da pentru el şi sufletul său ; apoi dacă cineva care iubeşte pe tatăl n-ar da nici o atenţie copilului, n-ar mânia oare mult pe tatăl şi nu s-ar simţi jignit în dragostea ce i-o arată din pricina dispreţului faţa de copil? Dacă aşa stau lucrurile când este vorba de tată şi de copil, cu cât mai mult când e vorba de Dumnezeu şi de oameni, deoarece Dumnezeu îşi iubeşte mai mult fii săi decât orice tată.

Din această pricină după ce a spus : „Cea dintâi şi cea mai mare poruncă este să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, a adăugat: iar a doua” şi n-a tăcut, ci a adăugat una asemenea ei: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, XXII, 37—38).

Observă că Domnul cere ca dragostea de aproapele să fie aproape tot atât de puternică ca şi dragostea de Dumnezeu. Despre dragostea de Dumnezeu zice : „Din toata inima ta”; iar despre dragostea de aproapele spune : „Ca pe tine însuţi”, ceea ce este egal cu „din toata inima ta”.

Dacă s-ar păzi cu cea mai mare grijă această dragoste nu s-ar mai fi cunoscut pe lume cuvintele : rob, liber, conducător, supus, bogat, sărac, mic, mare, diavol.

Diavolul n-ar avea nici o putere asupra oamenilor daca ar exista dragostea. Iarba ar suporta mai uşor năvala focului decât dia-volul flacăra dragostei.

Dragostea este mai trainică decât zidul, mai tare decât oţelul. Chiar dacă mi-ai cita un material mai tare decât oţelul, totuşi tăria dragostei îi este superioară. Nici sărăcia, nici bogăţia nu biruieşte dragostea.

Mai bine spus însă, dacă ar fi dragoste n-ar mai fi nici sărăcie şi nici bogăţie nemăsurată. Din amândouă ar fi numai cât este bine şi cât trebuie : din bogăţie am căuta să avem atât cât ne este de ajuns pentru trai, iar din sărăcie am avea parte de lipsa de griji ; în chipul acesta n-am mai îndura nici grijile bogăţiei şi nici nevoile sărăciei.

Dar pentru ce vorbesc de câştigul care rezultă din dragoste ?

Gândeşte-te ce mare lucru este a iubi pentru a iubi, ce mare bucurie aduce, câtă mulţumire dă sufletului! Şi aceasta este mai cu seamă extraordinar. Toate celelalte feluri de virtuţi sânt însoţite de durere, cum sânt: postul, înfrânarea, privegherea.

Dragostea, însă, pe lângă folos procură şi multă plăcere şi nu are nici o suferinţă.

Dragostea este ca o albină foarte lucrătoare, care adună de pretutindeni cele bune şi le depozitează în sufletul celui care iubeşte.

Chiar dacă cineva este rob, robia i se va părea mai plăcută decât libertatea.

Dragostea schimbă firea lucrurilor şi preface în lucruri bune pe toate cele ce se ating de ea; e mai duioasă decât o mamă şi mai bogată ca o regină: pe cele anevoioase le face uşoare şi lesnicioase. Prin dragoste virtutea ni se pare uşoară iar viciul cu totul amar.

Nu numai atât! Cheltuielile par că sânt dureroase, dragostea însă le face plăcute. A lua bunurile altora pare ceva plăcut ; dragostea nu îngăduie, însă, ca aceasta să se arate ca ceva plăcut, ci pregăteşte sufletul să fugă de o asemenea faptă ca de ceva cu neputinţă de suferit.

Şi iarăşi : bârfeala pare tuturor oamenilor ca ceva care face multă plăcere ; dragostea însă hotărăşte că o asemenea faptă este amară, iar vorbirea de bine dulce. In adevăr nimic nu ne produce atâta plăcere ca atunci când prietenul nostru este lăudat. Şi iarăşi : mânia are în sine oarecare plăcere ; în dragoste, însă, nu este nici urmă de mânie, căci dragostea taie toţi nervii mâniei.

Chiar dacă cel iubit va supăra pe cel care-l iubeste, acesta nu va arata nici o urma de manie, ci din contra va varsa lacrimi pentru el, îl va mângâia i se va ruga pentru el.

Atât de mult este depărtată de el mânia ! Dacă vede pe cineva că pacătuieşte, el jeleşte şi simte durere; dar chiar această durere îi produce plăcere. Lacrimile şi supărările provenite din dragoste sânt mai plăcute decât râsul şi voioşia. Nu simt atâta desfătare cei cari râd, câtă desfătare simt, cei cari plâng pentru prieteni.

Poate că cineva îmi va spune : dar şi dragostea trupească este însoţită de plăcere ! Niciodată, omule ! Nimic nu curaţeşte o astfel de dragoste ca dragostea adevărata. Sa nu-mi vorbeşti de dragostea publică şi bulevardieră, care este mai degrabă boală decât dragoste ! Ci vorbeşte-mi de dragostea pe care a căutat-o Pavel, care urmăreşte folosul celor iubiţi.

Vei vedea atunci că cei cari au o astfel de dragoste sânt mai iubitori decât părinţii. Si după cum cei cari iubesc banii, nu voiesc cu nici un chip să cheltuiască bani, ci le place mai mult sa trăiască în lipsă decât sa vadă banii împutinandu-se ; tot astfel cel care iubeşte pe cineva, ar prefera să sufere nenumărate necazuri decât să vadă pe prietenul sau iubit vătămat.

— Dar dacă ne sânt duşmani, mă va întreba cineva, sau păgâni, nu trebuie să-i urîm ?

— Trebuie să-i urîm, dar nu pe ei, ci învăţătura lor ! Nu trebuie să urîm omul, ci fapta lui cea rea, învăţătura lui greşită. Omul este opera lui Dumnezeu : rătăcirea, însă, este opera diavolului. Dacă trebuie să urîm pe duşmanii lui Dumnezeu, atunci trebue să urîm nu numai pe necredincioşi, ci si pe păcătoşii. Făcând aşa însă, vom fi mai răi decât fiarele, vom distruge totul şi vom ajunge tot atât de îngâmfaţi ca şi fariseul din Evanghelie. Pavel nu ne-a poruncit asta. Ce însă? „Sfătuiţi pe cei cari nu trăiesc in orânduială, mângâiaţi pe cei slabi de îngeri, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi indelung răbdători fată de toţi” (I Tesaloniceni, V. 14). Ce vrea să spună apoi prin cuvintele : „Dacă nu ascultă cineva cuvântul nostru prin epistola, pe acesta sa-l însemnaţi şi să nu aveţi amestec cu el?” (II Tesaloniceni, III, 14).

Aceste cuvinte le-a rostit mai cu seamă despre fraţi; cu toate acestea nu le-a spus fără cruţare, ci cu multă blândeţe. Să nu desparţi cuvintele de mai sus ale lui Pavel de cele ce urmează, ci adaugă-le lor. Căci după ce a spus : „Nu vă amestecaţi cu el”, a adăugat : „Nu-l socotiţi ca vrajmas ci sfătuiti-l ca pe un frate” (Ibidem, 1.5).

Ai văzut că a poruncit să urîm fapta rea şi nu pe om ? Opera diavolului este că noi ne îndepartăm unii pe alţii. Diavolul s-a silit mult ca sa nimicească dragostea, ca să taie calea îndreptării, să ţină pe cel greşit în rătăcirea sa, iar pe tine în necredinţă şi ură, ca astfel să le închidă drumul mântuirii.

Dacă doctorul va urî pe bolnav şi va fugi, iar bolnavul va respinge pe doctor, când se va vindeca bolnavul, daca nici acela nu-l cheamă şi nici acesta nu se duce la el ? Pentru ce-l respingi şi fugi de el ?

Pentru ca este necredincios? Dar tocmai pentru aceasta trebuie să te apropii de el şi sa-l îngrijeşti ca să vindeci pe cel bolnav ! Iar dacă el sufere de o boală de nevindecat, tu fă ceea ce ţi s-a poruncit.

Şi Iuda suferea de o boală de nevindecat ; cu toate acestea Dumnezeu n-a încetat de a-l îngriji. Nici tu să nu oboseşti vreodată.

Căci chiar dacă nu l-ai liberat de necredinţă, cu toate că ai depus multe sforţări, totuşi vei primi plata de la cel pe care voiai să-i liberezi prin aceea că l-ai facut pe acela sa se minuneze de blandetea ta.

Şi astfel această întreagă slavă se va transmite lui Dumnezeu.

Niciodată nu se vor minuna atat de mult păgânii şi necredincioşii de tine, chiar dacă ai face minuni, chiar dacă ai învia morţii, chiar dacă ai săvârşi orice altă faptă mare, cât se vor minuna de tine când vor vedea că felul tău de a fi este liniştit, blând si paşnic.

Nu este puţin lucru şi această faptă, deoarece mulţi în cele din urmă vor fi liberaţi de rău. Nimic nu poate sa atragă atât cât dragostea. Din pricina semnelor şi a minunilor pe care le-ai face, oamenii te vor invidia; pentru dragoste insa te vor admira şi te vor iubi ; iar dacă te iubesc vor începe sa se şi îndrepte pe calea adevărului.

Dacă nu ajunge numai decât credincios nu te mira, nu te grăbi, nu căuta să dobândeşti totul dintr-o dată, ci lasă-l mai întâi să te laude, să te iubească şi odată intrat pe calea aceasta va veni.

Aşadar pentru că dragostea este creatorul virtuţii, să o sădim cu foarte multă grijă şi stăruinţă în sufletele noastre, ca să ne dea multe bunătăţi şi să avem necontenit din belşug rodul ei, care înfloreşte totdeauna şi nu se veştejeste niciodată. In chipul acesta vom dobândi bunătăţile cele veşnice, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Tatălui împreună cu Sfântul şi Bunul Duh, slava în vecii vecilor. Amin.

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - 21 noiembrie

Intrarea în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Nascatoarei a pricinuit ortodocsilor crestini praznic minunat si a toata lumea. Fiindca s-a facut aceasta într-un chip minunat si este înainte-mergatoare a marii si minunatei taine a întruparii Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se face în lume prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu. Deci praznicul Intrarii s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenita, fiindca mai toata viata a petrecut-o stearpa fara sa nasca prunc, ruga împreuna cu barbatul sau Ioachim pe Stapânul firii, ca sa le daruiasca lor prunc, si fagaduindu-se ca, daca vor câstiga dorirea, îndata vor afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel nascut. Si asa a nascut pe Ceea ce s-a facut pricina mântuirii neamului omenesc, pe Împacatoarea si Împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua oara a lui Adam cel cazut si a scularii si a îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stapâna de Dumnezeu Nascatoare Maria.

Când a fost de trei ani, au luat-o parintii ei si au adus-o pe ea în ziua de astazi în Templu. Si plinindu-si fagaduinta au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a daruit-o; si au dat-o pe ea preotilor si mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinauntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o data pe an intra. Si aceasta a facut-o dupa vointa lui Dumnezeu Celui ce dupa putin avea a Se naste dintr-însa spre îndreptarea si mântuirea lumii. Deci acolo a ramas Fecioara doisprezece ani, cu rara cuviinta, hranindu-se cu hrana cereasca de catre Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se si dumnezeiestii aratari, pâna ce s-a apropiat vremea dumnezeiestii Bunei Vestiri si a descoperirilor celor ceresti si mai presus de fire care i s-au aratat ei. Ca a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa pentru iubirea de oameni, ca sa înnoiasca de a doua oara lumea cea stricata prin pacat. Atunci Nascatoarea de Dumnezeu, iesind din Sfintele Sfintelor, a fost data lui Iosif logodnicului, ca acela sa-i fie pazitor si martor al fecioriei ei si ca sa slujeasca, atât la nasterea ei cea mai presus de fire, cât si la fuga ei cea în Egipt si la întoarcerea cea de acolo în pamântul lui Israel.

Sfantul Grigore Palama

14 Noiembrie, pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Grigore Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, făcătorul de minuni, care a strălucit la anii 1340.

Grigore Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).

Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte "isihasm" (de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti.

În timpul şederii sale în Glossia viitorul ierarh Gregore a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viaţă. În anul 1326, datorită ameninţării invaziei turce, el împreună cu ceilalţi fraţi ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.

Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în linişte şi rugăciune iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe şi predicînd, smulgînd oamenilor sentimente de iubire dar şi multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovniceşti ale tinerilor educaţi conduse de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore a găsit un loc potrivit în care să vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.

În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanţi apologeţi universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.

Prin 1330 învăţatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică şi astronomie, fiind renumit pentru calităţile sale oratorice ieşite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală şi a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică" ("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât şi în cele de Apus.

La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viaţa spirituală a isihaştilor. Susţinînd imposibilitatea cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minţii era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercînd să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învăţăturile călugărilor despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată văzută de isihaşti.

Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzînd că nu au nici un rezultat, a început să aştearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinţilor isihaşti" (1338). Prin 1340 sfinţii din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam , grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol din 1341 ţinut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigore a polemizat cu Varlaam, axîndu-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigore, şi anume că, Dumnezeu, de neatins prin esenţa Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcţionate spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale şi nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în Calabria.

Dar disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum şi Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău," de fapt a cauzat un mare rău prin învăţăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunţa Sf. Grigore şi pe călugării athoniţi drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susţinea pe Akyndinos şi l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniţă timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului.

În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învăţăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat uşor pe Sf. Grigore, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe un vapor bizantin, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigore a predicat atât prizonierilor creştini cât şi răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea şi l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigore a fost răscumpărat şi s-a întors la Tesalonic.

Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morţii sale, vindecînd mulţi bolnavi. În ajunul morţii sale, Sf. Ioan Hrisostom i-a apărut într-o viziune, adresîndu-i cuvintele: "Spre înălţimi! Spre înălţimi!" . Sf. Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359.
În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol pentru lupta dusă contra ereticilor şi pentru teologia sa profundă, contemporanii l-au cinstit pe Grigorie Palama ca pe un "al doilea Atanasie" (referirea este la Sfântul Atanasie cel Mare). La câţiva ani după moartea lui, în anul 1386, a fost proclamat sfânt de către un sinod în Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) - care a scris viaţa sfântului şi slujbele adresate acestuia -, iar pomenirea lui se face în chip aparte în a doua Duminică din Postul Mare, ca o prelungire a sărbatorii triumfului Ortodoxiei împotriva tuturor ereziilor.

Gând pentru tineri

Cuvânt al Mitropolitului Antonie de Suroj

Nu îmi spune nimic. Îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău. Îţi cunosc şi ştiu şi laşitatea păcatelor şi cu toate acestea îţi spun: iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, dă-mi inima ta. Dacă o să aştepţi ca să devi un înger ca să Mi te dăruieşti întru iubire atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. Chiar când eşti laş, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi în săvârşirea sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu îţi dau voie să nu Mă iubeşti. Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, în orice moment şi situaţie în care te-ai afla: în credincioşie sau în trădare, în râvnă sau uscăciune, tu iubeşte-Mă aşa cum eşti. Eu vreau să mă poţi iubi din puţina şi săraca ta inimă. Dacă aştepţi până când ai să fi desăvârşit ca să Mă poţi iubi, atunci n-ai să mă iubeşti niciodată. N-aş putea Eu oare să fac din fiecare fir de nisip un Serafim, un înger care să strălucească de curăţie şi dragoste? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu care a creat toate şi pot totul? Omule, ţi-ai da tu viaţa pentru lume din dragoste pentru oameni? Sau ai muri din iubire pentru Mine? Atunci, din ce motiv nu Mă laşi sa te iubesc? Fiul Meu, lasă-Mă să te iubesc, Eu îţi vreau inima care este locaşul Meu. Desigur, cu timpul am să te schimb. Însă chiar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă, din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat. Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria virtuţilor tale, ci dintr-o inimă smerită pe care Eu o pot curăţi oricând. N-am nevoie de virtuţile tale, de talentele tale, de înţelepciunea ta. Vreau doar să Mă iubeşti şi să lucrezi cu dragoste pentru Mine. Nu virtuţile tale le doresc. Dacă ţi le-aş da, tu eşti aşa de slab şi mândru încât ele ar hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine. Apropie-te cu dragoste. Unui fir ruginit flăcările nu numai că i-ar curăţi rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-Mă şi păcatele se vor arde şi tu vei fi fericit. Iubeşte-Mă nu numai ca să fi curat. Căci asta ar fi din nou o mândrie pentru tine. Ci pentru că Eu vreau să mă odihnesc în inima ta. Deci, nu te mai îngriji de asta. Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu. Tu ai să fi slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul pe care tu te crezi că îl ai. Eu te-am făcut din iubire şi pentru ca să-ţi dau iubirea fără ca tu să Îmi poţi da ceva. Nu încerca să îmi plăteşti iubirea prin nimic. Asta Mă doare atât de mult de la tine. Iubeşte-Mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive. Nu mai sta departe de Mine. Îţi lipseşte nu sfinţenia pe care Eu ţi-o pot da, ci o inimă gata să Mă iubească oricând şi până la capăt. Astăzi Eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor. Eu, singurul şi adevăratul Împărat şi Domn. Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să îmi deschizi prin smerenie. Nu Îmi aduce motiv întinăciunea şi sărăcia ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până în adânc şi deplin ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu şi acum să te îndoieşti de Mine, de iubirea ce o am pentru tine. Crede că Eu pot totul şi tu nu poţi nimica fără Mine. Doar păcatul eşti în stare să îl faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci astfel o să fiu nevoit să te las în cădere în măsura în care tu te apreciezi. Nu te frământa că nu ai virtuţi. Am să îţi dau Eu sfinţenia Mea. Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi Mă primeşte în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele Meu pe care în dar ţi-l dau în Sfânta Liturghie. Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poţi închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată Inima Mea în inima ta. Eu ţi-am dat-o pe Sfânta şi Preacurata Mea Măicuţă. Lasă să treacă totul prin inima Ei curată, încât să poată mijloci pentru tine. Orice s-ar întâmpla, nu aştepta nicidecum ca să devi sfânt ca pe urmă să Mă iubeşti. În acest fel, tu nu M-ai iubi niciodată. Şi acum du-te. Eu sunt cu tine.


Doamne, nu ştiu ca să cer de la Tine.
Tu singur ştii ce-mi trebuie.
Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu.
Dă-mi să-mi văd nevoile mele
care sunt ascunse de mine.
Nu îndrăznesc a cere nici cruce, nici mângâiere,
numai să stau în faţa Ta.
Inima mea îţi este deschisă.
Pun toată nădejdea mea spre Tine.
Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu,
vezi şi fă cu mine după mila Ta.
Zdrobeşte-mă şi mă vindecă,
Loveşte-mă şi mă vindecă.
Mă cuceresc şi tac înaintea voii Tale celei sfinte
prin judecăţile Tale cele nepătrunse de mine.
Mă duc pe mine spre jertfă Ţie.
N-am dorinţă afară de a împlini voia Ta.
Învaţă-mă să mă rog,
Însuşi Te roagă întru mine.
Amin.

Antonie, Mitropolit de Suroj

Despre tineri, pentru adulţi

M-a întrebat, nu demult, cineva: „ Credeţi că se mai poate face ceva cu tineretul acesta? Oraşele, mai ales cele mari, sunt pline de discoteci, stadioane, restaurante şi locuri de distracţii unde mii de tineri se manifestă zgomotos, sfidând orice bună-cuviinţă, departe de cuminţenia bătrânilor noştri.”

Am încercat să răspund printr-o întâmplare, petrecută la Iaşi, pe când eram student. Era prin 1998, în primăvară, cred. Era seara şi, afară, destul de călduţ. Ieşenii urmăreau la televizor – ca aproape toată ţara – un meci de fotbal. România-Anglia. Dacă băteam, ne calificam în nu ştiu ce cupă sau campionat. Mă plimbam cu încă un frate pe aleile din curtea mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Era un aer plăcut, iar noi aveam o dispoziţie bună pentru meditaţie şi conversaţie. Din când în când se auzeau strigăte de încurajare sau dezamăgire de pe blocurile din faţa mănăstirii, dar şi de mai departe.
- Este meci – remarc cu voce tare.
- Da. Cine joacă?
- Nu ştiu. Parcă România – Anglia. Oricum cred că este un meci important pentru că nu se mai vede ţipenie de om pe stadă.
Erau orele 21.30 – 22.00. La vremea asta, de obicei, centrul, Piaţa Unirii, Copoul, Tudorul erau destul de animate. Am continuat să ne plimbăm şi să ne odihnim sufletele. Mai schimbam câte un gând, căutând să tocmim vreo idee. Fratele, cu oarecare vechime în mănăstire, mai scăpa şi câte o sentinţă. Se pronunţa din când în când, cu autoritate şi siguranţă, asupra lucrurilor. Am uitat de meci. Strigătele pasionaţilor de fotbal se auzeau în continuare, la răstimpuri dar ne-am învăţat cu ele şi nu ne mai distrăgeau atenţia. Eram absorbiţi de ale noastre când... o izbucnire de goooool...! gol - gol - gol...! ne-a făcut să stăm pe loc. Ne-am oprit. Strigăte de bucurie, de entuziasm...goool. Vibrau blocurile. Unii mai ieşeau pe balcon, apoi intrau iarăşi în casă, cu gesturi scurte din mână, cu pumnul strâns, neştiind parcă cum să-şi mai manifeste bucuria.
Mi-am adus aminte atunci cu voce tare de Nadia Comăneci şi de Ilie Năstase, de Dan Grecu şi Patzaichin. Eram mic, mă uitam cu ai mei la televizor şi când un român lua locul I la vreo Olimpiadă sau concurs internaţional, urca pe podium în mijloc, se înălţa tricolorul românesc şi se cânta imnul nostru naţional „Trei culori...”. Eram tare mândri. Pentru noi, copiii, sportivii ăştia erau nişte eroi. Îi învingeau pe toţi din toate ţările chiar dacă ei aveau ţări mari: SAU, Rusia, China. Părinţii şi rudele o lăudau pe Nadia. „ Uită-te la copila asta cât e de mică şi arată şi ea lumii că există România ”. Eu mă fuduleam că sunt născut în Oneşti, de unde era Nadia. Când începea imnul României şi se ridica tricolorul şi tot stadionul sta drept şi în linişte, la mulţi din casă le curgeau lacrimile. Ne plăcea şi Patzaichin. Era înalt şi puternic şi parcă zbura cu caiacul său pe apă.
Meciul a mai durat un număr de minute şi s-a încheiat. Bucurie generală, vibraţie, balcoanele pline de oameni, străzile străbătute la intervale de maşini claxonând, steaguri fluturând, scoase pe geamurile maşinilor, fete cu steaguri deasupra pe jeep-uri, asemenea vestalelor de demult, ieşenii în stradă, mişcându-se spre niciunde. Totul într-un iureş de claxoane şi voci. Maşini după maşini, toate cu tineri. Apar apoi echipajele poliţiei. Ciocănesc cu degetul în microfoane şi anunţă la megafoane: „ Se opreşte circulaţia pe bulevardul Ştefan cel Mare, vă rugăm eliberaţi bulevardul ”.
Va fi un meeting al studenţilor din Tudor până sus în Târguşor. O manifestare de bucurie. Vreo 10.000 de studenţi din complexul Tudor Vladimirescu vor să-şi arate solidaritatea faţă de echipa României. Cine poate să-i oprească? N-au mai făcut cerere la Primărie cu 48 de ore înainte pentru accept. Asta e. După vreo 15-20 de minute a început să se audă: Ro-mâ-ni-a! Ro-mâ-ni-a! Fratele era nemulţumit, chiar tulburat văzând toată brambureala asta.
- Vai de noi! Uite în ce hal a juns tineretul ăsta. Golani, golani. Încontro merge ţara asta?
Din când în când, scăpa cuvinte şi mai aspre, care m-au făcut să mă reţin de la vreo observaţie. Era pornit. Frontul studenţilor ajunse în faţa Palatului Culturii şi de acum intra în linie dreaptă pe bulevardul Sfântului Ştefan. Erau mulţi. Studenţilor li s-au alăturat şi mulţi ieşeni. În faţă erau mai rari, dar după ei, front compact. Poate vreo 200 de metri de popor, sau şi mai mult. Când am văzut atâta lume care, de acum, ajunsese în faţa mănăstirii, ne-am tras mai spre interiorul curţii. Era o gălăgie, că eu cu fratele nu ne mai puteam înţelege. L-am privit şi avea o expresie de nemulţumire şi de dezaprobare adâncă pe chip. Când mijlocul frontului de studenţi şi ieşeni a fost în dreptul porţii noastre, s-a întâmplat ceva neaşteptat: într-un moment scurt, de linişte, dintre două scandări, s-a auzit vocea unuia dintre ei: „ Băi, Tatăl nostru! ”. Şi am asistat la o scenă rară. N-ar fi putut fi regizată nici cu 30 de repetiţii. Nu s-ar fi executat atât de rapid nici dacă i-ar fi comandat vreun general de Armată sau mai ştiu eu cine. Nu am avut timp să ne dăm seama. Într-o clipă au fost în genunchi cu faţa spre biserica Trei Ierarhi şi au început să rostească rar şi tare: „ Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău...”. Noi, parcă ruşinaţi, ne-am dat după o tuia. Trăiam un sentiment straniu. S-a creat o stare de spirit specială şi măreaţă. Cuvintele rostite de studenţii în genunchi şi cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se loveau de Palatul Culturii şi se întorceau spre Mitropolie, oprindu-se în blocul turn cu multe scări din faţa bisericii. Se forma un ecou care dubla cuvintele. Sunetele se zbăteau între clădiri, dar parcă lunecau şi de-a lungul şoselei, imprumutând ceva de la ea, un timbru specific. Aerul reverbera.
- „ ... şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin. ”
Fratele a început să-şi facă cruce. Larg şi rar. A mai spus apoi doar de câteva ori: Na... na...
Studenţii s-au ridicat şi şi-au continuat drumul spre Mitropolie, Universitate, Târguşor, cu aceleaşi ovaţii de România...România... M-am gândit atunci: Tinerii aceştia nu sunt pierduţi şi nu sunt golani. Sunt tinerii noştri, români, care-şi strigă ţara, România, şi care ştiu încă să spună „Tatăl nostru”.
Tinerii nu trebuie judecaţi, ci ajutaţi. Dar, mai întâi, trebuie înţeleşi.
Secularizarea vieţii morale şi spirituale atinge în epoca noastră nu numai maturii, ci mai ales copiii şi tinerii, care nu au încă un discernământ format. Putem observa, fără prea mult efort, cum, în câţiva ani de la revoluţie, atitudinile, obiceiurile şi felul lor de a acţiona s-au schimbat radical datorită societăţii de consum. Mijloacele de informare modernă au şi ele impact asupra copiiilor şi tinerilor, care nu au nici o putere de a controla şi evalua informaţia primită şi care cu timpul devine convingere influenţând imaginea, limbajul şi atitudinea tânărului. Tânărul începe a primi tot acest complex de informaţii, cel mai adesea contradictorii, chiar din copilărie. Întâlneşte opinii relative şi se găseşte în situaţia de a nu cunoaşte adevăratul sens al acestor opinii. În interiorul acestui pluralism de idei şi de atitudini, Dumnezeu, credinţa, Biserica devin adesea şi ele foarte relative, ca şi celelalte valori umane. Din punct de vedere psihologic, tânărul este întotdeauna în căutarea idealului, a lui însuşi, şi, de multe ori, este în contradicţie cu sine: trăieşte într-o lume în plină schimbare şi contradicţie. Cum să se descurce? O fată de liceu de 15-16 ani spunea odată: „ Lumea crede că trebuie să fim fericiţi doar pentru că suntem tineri. Ei nu văd războaiele pe care le purtăm zi de zi ”. Aproape toate cercetările asupra condiţiei tinerilor pun în prim plan constatarea că marea majoritate a tinerilor trăiesc mai mult sau mai puţin o criză a propriei identităţi.
Copilul de ieri, care era foarte legat de judecăţile părinţilor săi, caută un nou echilibru cu el însuşi, cu spaţiul familial, social, moral în care trăieşte şi cu propriul său mod de acţiune şi gândire. Cu alte cuvinte, încearcă o nouă identitate.
Modelul de identitate pe care societatea îl oferă este modelul unei identităţi fragmentare, ambivalente, contradictorii şi neajunse la maturitate.
Este de înţeles să trăieşti o criză a identităţii personale când nu mai reuşeşti să te adaptezi la schimbări atât de rapide şi dese, în sistemul de învăţământ şi în modelele socio-culturale. A nu avea o identitate coerentă în lumea socială a zilelor noastre e reţinut de foarte mulţi tineri ca fiind un lucru normal.
Apoi, un alt lucru care-l caracterizează – poate în primul rând – pe adolescent este dorinţa sa de autonomie. Afirmarea autonomiei la această vârstă se exprimă în forme bizare, ca de exemplu revolta împotriva a toate şi a toţi ( sfidarea diferitelor forme ale autorităţii ş.a.). Adăugăm că mulţi trăiesc în familii cu probleme mai mari sau mai mici. Cu părinţi alcoolici sau divorţaţi. Noi îi întâlnim pe aceşti tineri, dar nu ştim de unde vin.
În condiţiile acestea, ce este de făcut? Criticismul este ineficient. Ignorarea lor este vinovată, iar retragerea în autoritarism creează distanţă şi nu duce nicăieri. Toţi tinerii au ceva în comun: căutarea. ( Se şi zice: „Doar un tânăr în căutare este un tânăr adevărat”). Dar trebuie ajutaţi în căutarea lor. Este necesar un dialog continuu cu tinerele generaţii care sunt deschise vieţii duhovniceşti sau care sunt în căutare. Altfel, este riscul să „găsească” în alte spaţii. Să-şi oprească căutările dezamăgiţi sau blazaţi, să se mulţumească cu aparenţe de autentic. Să eşueze.
Tinerii sunt un univers special. Au mare nevoie de a fi ascultaţi şi înţeleşi şi de asemenea, au nevoie de a li se răspunde în mod adecvat. Să avem răbdare cu ei, să le acordăm timp şi, peste toate, să-i iubim.
Dacă ne preocupă viaţa lor, nu ne rămâne decât să îi luăm în serios.

Ieromonah Nicodim Petre, Sfânta Mănăstire Putna, "Tatăl nostru - Gând pentru prieteni", Lumea Monahilor, nr. 16, octombrie 2008

BIBLIA ORTODOXĂ

FACEREA Cap. 2-3

Capitolul 2
"
1. Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor.
2. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.
3. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.
4. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.
5. Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul.
6. Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului.
7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.
8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.
9. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.
10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe.
11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur.
12. Aurul din tara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix.
13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş.
14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul.
15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.
16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!
18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el".
19. Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.
20. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.
21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.
22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.
23. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.
25. Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau.

Capitolul 3
1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?"
2. Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm;
3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!"
4. Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri!
5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul".
6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.
7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.
8. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.
9. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: "Adame, unde eşti?"
10. Răspuns-a acesta: "Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns".
11. Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?"
12. Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat".
13. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: "Pentru ce ai făcut aceasta?" Iar femeia a zis: "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat".
14. Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: "Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!
15. Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul".
16. Iar femeii i-a zis: "Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni".
17. Iar lui Adam i-a zis: "Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!
18. Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!
19. În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce".
20. Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.
21. Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.
22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!..."
23. De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.
24. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii. "

Puteti accesa în întregime biblia ortodoxă online:
- cu un simplu click pe titlul articolului curent ( BIBLIA ORTODOXĂ ) de pe blogul nostru
SAU
- la adresa
http://www.bibliaortodoxa.ro/